Ziua de ieri a fost cam aşa:

• Am plecat din Constanţa pe la 12 şi un pic cu un autocar imens. Dar cât de mare era, nu era suficient pentru mine, deoarece picioarele mele stăteau mult pe afară. Atât de mult încât tipul din faţa mea mă lovea cu cotul
• În Constanţa soare, cald, frumos. În Bucureşti… Ploaie.
• Ne-am întâlnit la McDonalds la Unirii cu Anca (parcă), care ne-a dat un bilet la Metallica. Parte drăguţă este că ni l-a dat moca (de fapt că a avut încredere în noi) urmând să ne întâlnim şi cu Horia la Operă pentru cel de-al doilea bilet;
• KFC-ul de la Unirii care este de toată jena… Nişte chifle tari de-mi era frică să nu se spargă masa dacă le scap. Mă duc, i le dau, le schimbă fără comentarii (evident nu e prima dată când au păţit asta). Runda a doua de chifle era parcă un pic mai comestibilă. Sucul era diluat. Rău de tot. Din cauză că ne grăbeam (să ajungem la Eroilor ) nu am mai dus runda a doua de chifle înapoi şi nici sucul. De foame, am reuşit să termin porţia de Crispy. Care era cea mai crocantă chestie care am mâncat-o vreodată. Nu sunt eu un client fidel KFC (dar nici unul care serveşte „extrem de foarte rar”), dar acolo chiar erau naşpa. La fel şi cartofii… Am mâncat cu noduri şi am zburat în jungla numită Bucureşti;
• Funny stuff: Am întrebat cum ajungem la Operă şi ni s-a spus că trebuie să luăm metroul până la Eroilor. Luăm metroul, dar eu, cu mintea în băţ, am luat metroul în direcţia opusă. Adică Aviatorilor. Ajungem acolo, ieşim la suprafaţă şi totul pare dubios (am mai fost parcă anul trecut la Eroilor şi nu părea totul foarte schimbat). Am ajuns la concluzia că nu suntem unde trebuie…
• Funny stuff 2: Intrăm iar la metrou (încă un bilet) şi căutăm hartă. Mumu… Pentru a vedea cum să ajungi în punctul X trebuie să te urci într-un metrou, deoarece nu există aşa ceva pe peron…
• Despina vede pe un indicator Eroii Revolutiei şi spune: uite! Acolo trebuie să ajungem! Eu: hmm… Nu cred că e acelaşi lucru cu Eroilor A întrebat ea pe cineva (nu ştiu ce) şi a ajuns la concluzia că Eroilor = Eroii Revoluţiei. Evident, nu e aşa….
• Am ieşit la suprafaţă, ne-am pus funduleţele snoabe într-un taxi şi ne-am dus frumuşel, copăcel-copăcel la Marriot (rendez-vous point-ul se schimbase). Am ajuns la fix. La fix să prindem o ploaie serioasă…. Mergi şi caută în zonă un magazin de unde să iei pelerine. Sufletu’ Am găsit doi saci mai mari şi am încercat să ne protejăm de ploaie cum am putut (şi nu prea am putut );
• Am aşteptat cam o oră până a venit Horia (btw, nici pe Horia şi nici pe Anca nu îi cunoşteam nici eu, nici Despina, fiind prietenii unei prietene unui coleg de master al Despinei);
• În timp ce aşteptam ne-am întâlnit cu Andrei Gheorghe. Despina întreabă: ăsta micu’ e programator? Are mai mult de 16 ani?
• Într-un final intrăm… Ploaia făcea mişto de noi, când se oprea, când începea din nou… Mai aşteptăm vreo oră în timp ce ascultăm o trupă pentru încălzire (din ce se auzea, era un soi de rock cu versuri asemănătoare incantaţiilor indienilor ce stau şi cântă prin Mamaia) al cărui nume nu l-am reţinut. Eh, nu-i nimic, mai au şanse…
• După warm-up încep teste de lumini, de sunet, ascultăm pe rând Rammstein, Marilyn Manson, AC/DC şi, într-un final, Ecstasy of Gold. Intro-ul celor de la Metallica. Mulţimea în delir, bliţuri, aplauze, fluierături, mâini pe sus.
• Se începe în forţă cu Creeping Death;
• Băieţii, chiar dacă au aproape 50 ani, cu siguranţă ştiu să facă un stadion plin (25.000 oameni!) să se ridice în picioare. Bine, e un mod de a spune, că nimeni nu stătea jos
• A fost cea mai tare variantă de Master of Puppets auzită vreodată de mine Deh, să auzi un stadion cum urlă „Obey your master” nu e ceva ce se întâmplă zilnic în viaţa unui om obişnuit;
• Mulţimea extaziată la One. Artificu’ sărit, flăcări arătate, ce mai… Superb!
• Enter the sandman a fost cântată de public şi de James deopotrivă.
• Sfârşit apoteotic cu Seek and Destroy.

Ce s-a mai întâmplat în timpul concertului şi după?

• Dumnezeu, dacă există, e foarte sadic. S-a tot jucat la robinete (sau o fi fi-su?) şi când începea să plouă torenţial când se oprea de tot şi cerul era trei sferturi senin. M-am făcut fleaşcă şi uscat aproape complet de vreo 2-3 ori. Am renunţat la sacul ce mă acoperea iniţial şi am făcut câteva duşuri. Well… Asta e, niciodată nu eşti suficient de curat, nu?
• Tribuna 2, unde am stat eu, parcă era plină de pensionari. Cel puţin jumătatea din faţa mea stăteau de parcă erau la un concert Julio Iglesias (ba îmbrăţişaţi, ba cu brichete aprinse, wtf?!)
• După concert, ar fi trebuit să mergem la o vecină de-a Despinei. Nu am mers din două motive:
  1. Am lăsat baltă două proiecte (prin urmare am de lucru foarte mult)
  2. Aproape ne pierdusem prin Bucureşti şi niciun taximetrist nu vroia să ne „transporteze” şi pe noi la destinaţie. Cu greu am găsit unul care ne-a dus până la Gara de Nord (după vreo oră de mers pe jos).
• În Gară mi-am luat o plăcintă cu vanilie de la o patiserie. După Metallica, este al doilea lucru bun întâmplat în Bucureşti. Cât timp eram aici, am făcut câteva filme pentru pus pe blog. Din păcate, doar unul a supravieţuit, deoarece în timpul filmării, telefonul Despinei s-a blocat. Aprox 10-12 minute de video s-au pierdut. Apoi a venit trenul şi nu am reluat filmarea (în plus, nici chef nu prea mai aveam). Oricum, şi eu şi Despina eram semi-îngheţaţi, foarte obosiţi şi încă sub efectul drogului numit „Metallica”
• Tot în Gară, o pungă de mini-croissants 7days costă 7 lei. La tăţi ni-i greu, nu?
• Într-un final soseşte trenul cu oarece întârziere. Vagoanele amestecate (ne urcăm în vagonul 7 şi după 5 minute se urcă nişte ţărani şi ne spun că suntem în vagonul 9). Coborâm şi ne uităm la vagon: ţăranul avea dreptate. Vagonul 7 s-a teleportat mai la vale…
• Spun că era ţăran deoarece avea toate calităţile: vorbea tare, cutia de pizza la subţioară şi dozele de bere în sacoşă. Evident, cutiile vor fi rămas în compartiment….
• Plecăm, cu o întârziere de câteva minute (câte nu contează, deoarece într-un vagon CFR, timpul nu are nicio relevanţă). Ne-am oprit de câteva ori în câmp (de câte ori sau cât au durat pauzele nu pot să spun încât şi eu şi Despina am dormit duşi);
• Abia se crăcănase de ziuă că a trebuit să zăbovim ceva timp fix în mijlocul unei furtuni. Da’ furtună d-aia cu trăznete ce cădeau pe lângă tren (a trăznit o dată de am zis că a tăiat trenul în două). Despina tremura toată (da, îi este foarte frică…) şi mai avea puţin şi începea să plângă isteric din cauza fricii. Ea îşi astupa ochii, eu îi ţineam urechile să nu simtă prea multe;
• Pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese, după cum spune un proverb mai vechi, după care se pare că se ghidează şi CFR-ul. Aşa cum am spus, timpul este relativ, prin urmare, 4 ore juma’ se pare că sunt prea puţine. Aproape şapte ore ne-au trebuit să ajungem în Constanţa Din fericire am dormit mai bine de trei sferturi din drum, atât eu cât şi Despina, care se plângea că nu poată să doarmă în mijloacele de transport. Eh, fiţe

Eu & Despina zgribuliţi în Gara de Nord:

Nothing Else Matters filmat de mine (mi-au tremurat mâinile):

Nu se vede prea grozav, dar se aude foarte bine (inclusiv eu )

În mod normal, ieri trebuia să mă întâlnesc, pe rând, cu :

- Andrei Gheorghe (mai mult decât în faţa stadionului)

- Claudiu Nenu (să punem ţara la cale pentru nişte chestii drăguţe ce vor fi să vină)

- Mihai Drăgan

N-a fost să fie de data asta Poate vor veni ei la plajă

Au mai scris despre asta:

Arhi, Bancheru (bine, ăsta a aberat dizgraţios), Despina (ea are şi câteva poze), Zoso,