Azi mi-am făcut curaj şi am ieşit din casă. Până la KFC, că mi-era o poftă de Crispy de îmi venea să mă urc pe pereţi. Am bănuit că va fi o adevărată aventură de cum am ieşit din casă şi am ajuns în staţia autobuzului: un tip cu o haină de piele şi o pălărie cum avea Michael Jackson în zilele lui de glorie pe o căldură de îmi venea să-mi dau tricoul jos. Nu se vede prea bine, dar ar fi bine să mă crezi pe cuvânt când îţi spun că arăta destul de amuzant

Adevărul e că îi lipseau pantofii în două culori (dacă îţi aduci aminte vestiţii pantofi negri cu o banda albă pe ei) şi o pereche de chiloţei aurii 

Într-un final m-am hotărât să-i fac o poză abia când a coborât din autobuz. Oricum, mai bine mai târziu decât niciodată, nu?

Ajung în măreţul magazin Tomis. Magazin de fiţe, judecând după cum erau toate fufele îmbrăcate. După ce am dat o raită prin librărie, deoarece coada uriaşă de la K m-a îngrozit într-atât de mult încât am crezut că e singurul loc de unde se poate mânca în tot oraşul, m-am aşezat la una din puţinele mese libere. Şi am început să admir paraş peisajul. Şi cum admiram eu peisajul, văd un cuplu cu nişte copii. Nişte copii de am crezut că au făcut vreun contract cu maternitatea, 3 copii unul mai mic ca altul. Şi normal că cel mai bun loc unde se puteau plasa ar fi fost zona de nefumători, nu? NU! S-au aşezat fix în mijlocul zonei de fumători. Iar în timp ce doi dintre copii băgau mâncare cancerigenă Happy Meal (cu jucărie, normal!) iar al terilea dormea (era într-un soi de coş) părinţii fumau în draci. În zece minute cred că au tras câte două ţigări de căciulă. Oi fi eu mai ciudat, dar… un copil nu ar trebui cât de cât protejat împotriva părinţilor chestiilor nocive?

Dau să plec, mă uit spre McDonalds şi văd reclamă la KFC în faţa McDonalds. Am zis că e normal, se ajută unul pe altul, şi am plecat plictisit spre casă.

În autobuz, EI. The Others. Magnificii. Măreţii dar plictisiţii controlori RATC. Greu de crezut că mai există aşa ceva, dar… Erau acolo. Şi au fost atât de plictisiţi încât nu au găsit pe nimeni fără bilet. Într-un autobuz plin. Astfel încât au reuşit să controleze toţi călătorii între două staţii. Într-un autobuz plin. Băi frate, oi fi fost eu plictisit azi, dar ăştia au întrecut orice limită, să mor eu….

Într-un final, ajung acasă. Mă trântesc în confortabilul meu scaun, transfer pozele din telefon (am făcut mai multe poze, dar cea de sus e singura ce a meritat arătată) şi încep să scriu acest post. Observ, cu stupoare, că nu se mai aud tocurile vecinei de mai sus. S-a descălţat? A plecat? Cui îi pasă? Cui îi pasă când bărba-su a început să găurească pereţii? Şi de 15 minute tot găureşte. Cred că ăştia au pereţi ca caşcavalu’. Sită. Ciur.

Life sucks…