Din vremuri mult îndepărtate, de pe vremea regimului comunist (Ceauşescu, nu Iliescu!), românii (că doar despre ei vorbim) au avut o tentă sinucigaş-constructivă de a părăsi ţara, prietenii, familia, pentru a ajunge pe meleaguri unde curge lapte şi miere, unde umblă câini cu covrigi în coadă (oare mănâncă cineva un covrig de pe coada unui câine?) sau, pe scurt, celebrul, legendarul, biblicul Tărâm al Făgăduinţei şi al libertăţii totale şi absolute. Tenta era sinucigaşă din motive binecunoscute: graniţele erau păzite mai ceva ca o închisoare de maximă securitate (de fapt, cam asta era România), cei ce erau prinşi aveau promişi - iar regimul se ţinea de cuvânt atunci - mulţi ani de închisoare, cei ce nu erau prinşi se împart în două categorii: cei ce au ajuns „dincolo” şi cei ce au zis „un fleac. M-au ciuruit”. Dar tenta era în aceeaşi măsură şi constructivă, deoarece, odată ajunşi “dincolo”, nivelul de trai creştea simțitor. Cel puţin teoretic…

Mai departe…