În urmă cu câteva luni scriam despre un mic incident la Famous. Respectiva însemnare a avut un succes neașteptat la momentul respectiv, dar s-a liniștit situația destul de repejor (2-3 zile). De aproximativ o săptămână însă am (re)început să primesc comentarii la acel post.

Partea amuzantă însă este alta. Aseară, pe la ora 7-8, mă sună un tip ce s-a recomandat a fi „băiatu lu patronu de la feimos” să mă întrebe de sănătate. Adică de ce le fac reclamă negativă, alături de câteva înjurături (venite din partea lui, deoarece eu, ca un gentleman ce sunt, nu înjur). L-am invitat frumușel să mă dea în judecată pentru calomnie și i-am închis telefonul.

Acum stau și mă gândesc: dacă tipu’ chiar era „băiatu lu patronu”, era frumos să se prezinte cu un nume. Sau măcar cu un număr de telefon. Eu am numărul afișat pe blog, dacă cineva vrea neapărat poate afla exact unde stau. Dacă chiar ești „băiatu lu patronu”, cât de greu ar fi să-ți aflu număul de telefonul de 30 meleoane dar cu cartelă. Să dăm bipuri, că nu avem bani de abonament.

Dar dacă nu era „băiatu lu patronu”? Ce ne facem? Începem să facem glume? Dar nu orice fel de glume… Chiar dacă cele mai bune glume sunt alea proaste, făcute bine (citând mari clasici în viață - aka Paraziții), ai nevoie de un anumit nivel pentru a-ți ieși ceva. În primul rând un nivel de cultură, apoi trebuie să-ți stăpânești tremuratul vocii. Care îți trăda emoția. Și prostia.