In urma glumelor destinului, lucrez intr-un copy-shop/service/u name it.
Acest copy-shop se afla langa un liceu si o scoala generala, are preturi speciale (eduse) pentru elevi, studenti si… profesori. Initial nu aveam oferta pentru profesori, dar ei au venit primii si au intrebat, iar eu si seful meu am acceptat.
Gata cu introducerea, intram brusc in mijlocul actiunii:
Vine o doamna profesoara la fotocopiator (XEROX adica… dooh!) si ma apuc voiniceste sa-i copiez materialul. Schimb 2-3 vorbe pe teme tehnice cu ea (zoom la imagini, cate pagini…bla-bla) si ii starnesc, fara voia mea, cheful de vorba, moment in care ea emite ceva de genul:
…oricum, voi tinerii o sa trebuiasca sa donati fiecare cate un organ, obligatoriu!
Moment de stupefactie completa pt mine, inima mi-a ratat doua batai, plamanul doua respiratii, noroc cu creierul care le-a pus in ordine pe toate. Las ce faceam (butonam copiatorul) si ma intorc spre clienta.
Imi calculez vorbele, la nivelul unui om care si-a terminat scolile, isi duce viata relativ pe picioarele sale si are respect fix pentru aia care merita respect, nu pentru varste matusalemice acumulate degeaba si chiar imi verific terenul, sa fiu sigur ca nu dau cu parul degeaba:
Eu: Dumneavoastra sunteti profesoara?
Ea: Da, la clasa a VI-a.
Eu: …si dvs., dupa ce-mi spuneti mie aberatia de mai devreme, in calitatea dvs. de profesor si implicit formator de opinie, va duceti la scoala si educati copiii altora?
Nu astept raspunsul si ma intorc la butoanele mele. Raspunsul nici n-a venit. In chimb clienta vine in continuare acolo sa-si faca copiile, dar nu mai vorbeste cu mine decat chestii strict legate de servicii.
