Despina îmi povestește live de o emisiune despre avorturi la tv. Spun că îmi povestește deoarece eu sunt prea zgârcit să-mi iau un TV. Sau poate sunt doar practic, deoarece nu l-aș folosi decât foarte rar. Și cum tunerul nu funcționează pe Vista* citesc emisiunile. Transcrise prin bunăvoința Despinei.

În fine, cică s-ar fi vorbit despre instrumente folosite în terifianta „artă” a avortului și, din vorbă în vorbă, s-a ajuns la Zina Dumitrescu. Vestita creatoare de modă, fost futo fotomodel, a făcut nu mai puțin de douăzeci de avorturi. O altă „doamnă”, ilustră necunoscută de altfel, a făcut 48 avorturi până la vârsta de 56 ani.

Eu susțin avortul. Sunt unele cazuri în care un copil chiar NU este dorit, chiar dacă s-au folosit metode de contracepție: s-a spart prezervativul (sau poate armăsarul nu știe să-l scoată corespunzător), calendarul sau pilule contraceptive. Niciuna din aceste metode nu este 100% sigură, dar are șanse foarte mici de eșec.

Acum… Eu stau și mă gândesc: oare la al treilea avort (sau sarcină nedorită, cum preferi) nu ar trebui să te gândești serios la sterilizare? Sau măcar la metode contraceptive. Pentru că la 50 avorturi este imposibil să fi folosit vreo metodă contraceptivă… Un prezervativ costă în jur de 2 lei (Durex, folosibil O SINGURĂ dată). O cutie de anticoncepționale costă în jur de 10-20 lei. Pentru o lună întreagă, timp în care te fuți de-ți sar capacele.

Să nu mai spun că era un dobitoc ce spunea „Nu e problema noastră, e problema voastră”. Altfel spus: „Vă privește cum rămâneți gestante, noi nu contribuim”. Nu ar merita spânzurat de „oo”?

*da, mi-am pus Vista într-un moment de nebunie. Pot spune că-mi și place dar îmi și displace în același timp. Nu știu în cât timp mă voi întoarce la XP (sau osX)

În urmă cu câteva luni scriam despre un mic incident la Famous. Respectiva însemnare a avut un succes neașteptat la momentul respectiv, dar s-a liniștit situația destul de repejor (2-3 zile). De aproximativ o săptămână însă am (re)început să primesc comentarii la acel post.

Partea amuzantă însă este alta. Aseară, pe la ora 7-8, mă sună un tip ce s-a recomandat a fi „băiatu lu patronu de la feimos” să mă întrebe de sănătate. Adică de ce le fac reclamă negativă, alături de câteva înjurături (venite din partea lui, deoarece eu, ca un gentleman ce sunt, nu înjur). L-am invitat frumușel să mă dea în judecată pentru calomnie și i-am închis telefonul.

Acum stau și mă gândesc: dacă tipu’ chiar era „băiatu lu patronu”, era frumos să se prezinte cu un nume. Sau măcar cu un număr de telefon. Eu am numărul afișat pe blog, dacă cineva vrea neapărat poate afla exact unde stau. Dacă chiar ești „băiatu lu patronu”, cât de greu ar fi să-ți aflu număul de telefonul de 30 meleoane dar cu cartelă. Să dăm bipuri, că nu avem bani de abonament.

Dar dacă nu era „băiatu lu patronu”? Ce ne facem? Începem să facem glume? Dar nu orice fel de glume… Chiar dacă cele mai bune glume sunt alea proaste, făcute bine (citând mari clasici în viață - aka Paraziții), ai nevoie de un anumit nivel pentru a-ți ieși ceva. În primul rând un nivel de cultură, apoi trebuie să-ți stăpânești tremuratul vocii. Care îți trăda emoția. Și prostia.

Ascultam ieri la emisiunea lui Robert Turcescu pe Europa FM discuții pe un subiect foooarte interesant. Cel puțin mie așa mi se pare.

De multe ori m-am întrebat ce voi face în momentul în care mă voi căsători, unde voi locui. Cu ai mei, cu ai lui sau cu chirie. Cu un pic de noroc poate voi avea casa mea. Dar asta e o altă problemă. Cum ziceam, ascultam emisiunea ce  avea următoarea temă- “E bine sau nu e bine să locuiești cu socri?” Părerile erau împărțite… de la “Ce fain e să locuiești cu socri, mă ajută, îmi cresc copiii, îmi gătesc!” până la “Soacră-mea mă terorizează, la propriu!”

De ceva vreme locuiesc singură, cu siguranță nu aș putea să mă mut în casa unor oameni pe care nu-i cunosc, să locuiesc cu ei sub același acoperiș. Nu aș putea să spun “mamă” și “tată” unor oameni care îmi sunt străini. Ei vor avea tot respectul meu, dar să nu aibă pretenția să-i strig “mamă” sau “tată”. Nu cred că mă voi considera copilul lor, mă gândesc că relațiile dintre mine și ei vor fi bazate pe respect, fără prea multe detalii despre viața mea. Bineînțeles că nu voi avea pretenția ca cel care îmi va fi soț (dacă se va găsi unul  ) să-i strige pe ai mei așa, nu am pretenția să îi iubească cum își iubește părinții. Consider că părinții sunt unici, ei te iubesc necondiționat, iar socri nu știu cât de necondiționat ar face-o. Poate greșesc, dar cunosc multe persoane care după căsătorie s-au mutat la părinții unuia dintre ei și nu s-a ajuns la un lucru tocmai bun cu toate că pretindeau că relațiile dintre ei sunt excelente.

Cred că respectul nu vine din modul cum îl numești pe om ci mai degrabă din felul în care te porți. Poți tu să-i spui soacrei, “mama” dacă atunci când ai ocazia o faci de kko sau îi spui ce-ți vine la gură. Uneori poate chiar îți vine să o strângi de gât pentru că se bagă în familia ta sau pentru îți critică deciziile pe care le iei. Ca să eviți situații de genul ăsta cel mai bine e să păstrezi distanța.

Așa gândesc acum și nu cred că-mi voi schimba părerea vreodată. Oricum, never say never!

Un vechi proverb spune:
Probabil si iepurii cand vorbesc despre noi, tot iepuri ne numesc.
In momentul de fata sunt in atocar, in drum spre Iasi dar, pe langa faptul ca picioarele mele pur si simplu refuza sa intre intre scaune (adica da, NU am loc), mi-am adus aminte de proverbul de mai sus. Si asta nu oricum, ci simtind mireasma unui calator mai inchis la culoare. Adica tigan.
Daca noua ni se pare ca tiganii (bine, fie, rromii) put, oare si ei zic la fel de noi, astia care se spala mai des ?

Că tot a plecat Ionuț într-o minivacanță m-a lăsat pe mine să mă desfășor și pe blogul lui. Știi cum e…când stăpânul nu-i acasă, șoarecii joacă pe masă.

Acum câteva minute, zicea un tip la TV că undeva pe la începutul lunii iulie e posibil ca Metallica să concerteze la București. Suuuuper veste. Dimineață chiar mă batea gândul să ajung la concertul lor din Bulgaria, despre care citeam că se va desfășura undeva prin primăvară sau pe la începutul verii. Ei, acum aud că e posibil să ajungă în România.

Când în iulie 2007 au fost la Viena nu am ajuns și chiar nu știu din ce motive…probabil lipsa timpului. 5 iulie 2007. Dacă nu mă înșel aveam examene în perioada aia. Oricum, mi-a părut rău pentru că eram destul de entuziasmată de idee… Acum însă nici nu se pune problema să ratez așa ceva, fie că se întâmplă în Bulgaria sau în România.

Îmi place Metallica! De ce? Pentru că…nu știu, îmi place muzica lor. Sunt surprinzători. Cum spuneam și altă dată, până acum un an nu am avut contact cu muzica lor și nu pentru că nu aș fi găsit, ci pentru că pur și simplu nu am vrut. În afară de “One”, “Nothing else matters”, “The unforgiven” nu am prea auzit. Când mi-a fost pus la dispoziție Albumul “Master of puppets” m-am îndrăgostit de ei. Apoi am văzut filmul “Some kind of monster”, iar mai apoi mi-am luat toate albumele lor. Geniale!!!!

Acum mă gândesc că un concert al lor nu este de ratat. Mai ales că nu se știe cât vor mai fi pe scenă… E o ocazie ce nu trebuie ratată!