Ascultam ieri la emisiunea lui Robert Turcescu pe Europa FM discuții pe un subiect foooarte interesant. Cel puțin mie așa mi se pare.

De multe ori m-am întrebat ce voi face în momentul în care mă voi căsători, unde voi locui. Cu ai mei, cu ai lui sau cu chirie. Cu un pic de noroc poate voi avea casa mea. Dar asta e o altă problemă. Cum ziceam, ascultam emisiunea ce  avea următoarea temă- “E bine sau nu e bine să locuiești cu socri?” Părerile erau împărțite… de la “Ce fain e să locuiești cu socri, mă ajută, îmi cresc copiii, îmi gătesc!” până la “Soacră-mea mă terorizează, la propriu!”

De ceva vreme locuiesc singură, cu siguranță nu aș putea să mă mut în casa unor oameni pe care nu-i cunosc, să locuiesc cu ei sub același acoperiș. Nu aș putea să spun “mamă” și “tată” unor oameni care îmi sunt străini. Ei vor avea tot respectul meu, dar să nu aibă pretenția să-i strig “mamă” sau “tată”. Nu cred că mă voi considera copilul lor, mă gândesc că relațiile dintre mine și ei vor fi bazate pe respect, fără prea multe detalii despre viața mea. Bineînțeles că nu voi avea pretenția ca cel care îmi va fi soț (dacă se va găsi unul  ) să-i strige pe ai mei așa, nu am pretenția să îi iubească cum își iubește părinții. Consider că părinții sunt unici, ei te iubesc necondiționat, iar socri nu știu cât de necondiționat ar face-o. Poate greșesc, dar cunosc multe persoane care după căsătorie s-au mutat la părinții unuia dintre ei și nu s-a ajuns la un lucru tocmai bun cu toate că pretindeau că relațiile dintre ei sunt excelente.

Cred că respectul nu vine din modul cum îl numești pe om ci mai degrabă din felul în care te porți. Poți tu să-i spui soacrei, “mama” dacă atunci când ai ocazia o faci de kko sau îi spui ce-ți vine la gură. Uneori poate chiar îți vine să o strângi de gât pentru că se bagă în familia ta sau pentru îți critică deciziile pe care le iei. Ca să eviți situații de genul ăsta cel mai bine e să păstrezi distanța.

Așa gândesc acum și nu cred că-mi voi schimba părerea vreodată. Oricum, never say never!

Un vechi proverb spune:
Probabil si iepurii cand vorbesc despre noi, tot iepuri ne numesc.
In momentul de fata sunt in atocar, in drum spre Iasi dar, pe langa faptul ca picioarele mele pur si simplu refuza sa intre intre scaune (adica da, NU am loc), mi-am adus aminte de proverbul de mai sus. Si asta nu oricum, ci simtind mireasma unui calator mai inchis la culoare. Adica tigan.
Daca noua ni se pare ca tiganii (bine, fie, rromii) put, oare si ei zic la fel de noi, astia care se spala mai des ?

Că tot a plecat Ionuț într-o minivacanță m-a lăsat pe mine să mă desfășor și pe blogul lui. Știi cum e…când stăpânul nu-i acasă, șoarecii joacă pe masă.

Acum câteva minute, zicea un tip la TV că undeva pe la începutul lunii iulie e posibil ca Metallica să concerteze la București. Suuuuper veste. Dimineață chiar mă batea gândul să ajung la concertul lor din Bulgaria, despre care citeam că se va desfășura undeva prin primăvară sau pe la începutul verii. Ei, acum aud că e posibil să ajungă în România.

Când în iulie 2007 au fost la Viena nu am ajuns și chiar nu știu din ce motive…probabil lipsa timpului. 5 iulie 2007. Dacă nu mă înșel aveam examene în perioada aia. Oricum, mi-a părut rău pentru că eram destul de entuziasmată de idee… Acum însă nici nu se pune problema să ratez așa ceva, fie că se întâmplă în Bulgaria sau în România.

Îmi place Metallica! De ce? Pentru că…nu știu, îmi place muzica lor. Sunt surprinzători. Cum spuneam și altă dată, până acum un an nu am avut contact cu muzica lor și nu pentru că nu aș fi găsit, ci pentru că pur și simplu nu am vrut. În afară de “One”, “Nothing else matters”, “The unforgiven” nu am prea auzit. Când mi-a fost pus la dispoziție Albumul “Master of puppets” m-am îndrăgostit de ei. Apoi am văzut filmul “Some kind of monster”, iar mai apoi mi-am luat toate albumele lor. Geniale!!!!

Acum mă gândesc că un concert al lor nu este de ratat. Mai ales că nu se știe cât vor mai fi pe scenă… E o ocazie ce nu trebuie ratată!

Doar că e plecat în ţările calde. Altfel nu ar permite cazuri de genul ăsta.

Despina m-a rugat să scriu despre acest caz întrucât o cunoaşte* pe mama copilului, în speranţa că vei putea să renunţi la un pachet de ţigări şi o pizza în oraş pentru un copil nevinovat ce suferă de o boală ce nu o merită nimeni. Dacă simţi că poţi ajuta un copil, dacă vrei să faci nişte părinţi un pic mai fericiţi sau dacă pur şi simplu vrei să arăţi că eşti mai bun decât restul, citeşte blogul lui Bogdan-Andrei şi încearcă să contribui cum poţi. Fie şi printr-o însemnare pe blogul tău, în speranţa că va citi cineva cu inimă şi/sau dare de mână.
* Bogdan-Andrei a fost „grădinar” la grădiniţa unde preda o bună prietenă de-a Despinei.

Din fericire, eu am avut foarte rar probleme de sănătate. Cel puţin după o anumită vârstă (10-11 ani) singurii medici cu care am interacţionat au fost oftalmologul şi ORL (am avut acum vreo trei ani o mică problemă la urechea stângă). De ceva timp însă, am mici probleme ale pielii: acnee. Coşuri, în limbajul popular. Ei, după ce am încercat o mulţime de tratamente „clasice” (de la extaz la agonie - de la schimbatul sângelui până la reducerea până la zero a consumului de ciocolată şi coca cola), în dimineaţa acestei zile, pe o ninsoare cum n-am mai văzut de luna trecută, m-am hotărât să mă duc voiniceşte până la un dermatolog. Nu am de gând să-ţi zic despre cum am aşteptat 45 minute deoarece medicul, în ciuda tarifelor destul de ridicate nu îşi permitea un ceas să funcţioneze corespunzător. Nu am de gând să-ţi zic nici despre o tanti de vreo 30 ani ce se plimba pe acolo nu nasul pe sus, chiar dacă îmi ajungea până la buric.

Hai să-ţi spun câte ceva despre Roaccutane, căci ăsta este tratamentul primit: o pastiluţă de Roaccutane la 12 ore, timp de trei luni. Aşa cum am mai spus, am fost sănătos şi nu am avut tangenţe cu medicamentele. Prospectul este cel mai mare pe care l-am văzut vreodată: o foaie A4, cu câte două coloane pe o parte, scrisă cu font mărunt împărţită după cum urmează: Primele 20-25 rânduri (maxim un sfert dintr-o parte a foii) se explică ce este Roaccutane şi la ce se foloseşte. Restul feţei este umplut cu precauţii. Pe verso este un şoc: efecte adverse. Am rămas surprins să văd efectele benefice scrise într-un colţişor iar cele adverse să aibe rezervată o pagină întreagă. În fine, spicuind:

• Probleme mentale: depresie, tristeţe, stare de gol interior, anxietate, perioade de plâns, gânduri de suicid sau de automutilare. Altfel spus, s-a inventat pastila care te face EMO!!!
• Probleme dermatologice. Pastile ce le iau pentru o problemă dermatologică, îmi provoacă alte probleme dermatologice. How cute…
• Tulburări neurologice şi tulburări auditive. Adică nu erau suficiente durerile de cap ce le aveam înainte şi că nu auzeam prea bine cu o ureche…
• Probleme ale părului. Nu îmi fac probleme. Şi-aşa mai am un smoc, şi ăla foarte rar. Nu se cunoaşte
• Oase şi muşchi. Pe lângă durerea de spate dată de la stat prea mult pe scaun, se mai adaugă şi o durere de la pastiluţe. Asta am simţit-o foarte uşor imediat după primul comprimat. Este o durere ciudată, abia sesizabilă. Şi nu, NU e placebo…
• toată lista o găseşti aici.

Iar medicul mi-a zis că cel mai grav efect advers va fi… crapatul buzelor! Dacă stau şi pun în balanţă integritatea buzelor sau cea mentală, voi alege fără să stau pe gânduri buzele. Astea sunt importante

Am căutat puţin pe net despre Roaccutane şi am găsit destui ce-l critică, dar şi o grămadă ce-l laudă, spunând că Roaccutane este cel mai eficient medicament ce l-au avut vreodată împotriva acneei, rezultatele apărând la scurt timp după începerea administrării. După toată lista de efecte adverse, am tras concluzia că cei ce laudă Roaccutane sunt… supravieţuitorii medicamentului minune. Voi face şi eu un tratament, până văd rezultate sau efecte adverse, dar nu mai mult de două săptămâni (cât mă ţine o cutie) şi voi vedea în ce tabără voi fi: EMO sau cei ce laudă produsul minune…