Ascultam ieri la emisiunea lui Robert Turcescu pe Europa FM discuții pe un subiect foooarte interesant. Cel puțin mie așa mi se pare.

De multe ori m-am întrebat ce voi face în momentul în care mă voi căsători, unde voi locui. Cu ai mei, cu ai lui sau cu chirie. Cu un pic de noroc poate voi avea casa mea. Dar asta e o altă problemă. Cum ziceam, ascultam emisiunea ce  avea următoarea temă- “E bine sau nu e bine să locuiești cu socri?” Părerile erau împărțite… de la “Ce fain e să locuiești cu socri, mă ajută, îmi cresc copiii, îmi gătesc!” până la “Soacră-mea mă terorizează, la propriu!”

De ceva vreme locuiesc singură, cu siguranță nu aș putea să mă mut în casa unor oameni pe care nu-i cunosc, să locuiesc cu ei sub același acoperiș. Nu aș putea să spun “mamă” și “tată” unor oameni care îmi sunt străini. Ei vor avea tot respectul meu, dar să nu aibă pretenția să-i strig “mamă” sau “tată”. Nu cred că mă voi considera copilul lor, mă gândesc că relațiile dintre mine și ei vor fi bazate pe respect, fără prea multe detalii despre viața mea. Bineînțeles că nu voi avea pretenția ca cel care îmi va fi soț (dacă se va găsi unul  ) să-i strige pe ai mei așa, nu am pretenția să îi iubească cum își iubește părinții. Consider că părinții sunt unici, ei te iubesc necondiționat, iar socri nu știu cât de necondiționat ar face-o. Poate greșesc, dar cunosc multe persoane care după căsătorie s-au mutat la părinții unuia dintre ei și nu s-a ajuns la un lucru tocmai bun cu toate că pretindeau că relațiile dintre ei sunt excelente.

Cred că respectul nu vine din modul cum îl numești pe om ci mai degrabă din felul în care te porți. Poți tu să-i spui soacrei, “mama” dacă atunci când ai ocazia o faci de kko sau îi spui ce-ți vine la gură. Uneori poate chiar îți vine să o strângi de gât pentru că se bagă în familia ta sau pentru îți critică deciziile pe care le iei. Ca să eviți situații de genul ăsta cel mai bine e să păstrezi distanța.

Așa gândesc acum și nu cred că-mi voi schimba părerea vreodată. Oricum, never say never!

Un vechi proverb spune:
Probabil si iepurii cand vorbesc despre noi, tot iepuri ne numesc.
In momentul de fata sunt in atocar, in drum spre Iasi dar, pe langa faptul ca picioarele mele pur si simplu refuza sa intre intre scaune (adica da, NU am loc), mi-am adus aminte de proverbul de mai sus. Si asta nu oricum, ci simtind mireasma unui calator mai inchis la culoare. Adica tigan.
Daca noua ni se pare ca tiganii (bine, fie, rromii) put, oare si ei zic la fel de noi, astia care se spala mai des ?

Că tot a plecat Ionuț într-o minivacanță m-a lăsat pe mine să mă desfășor și pe blogul lui. Știi cum e…când stăpânul nu-i acasă, șoarecii joacă pe masă.

Acum câteva minute, zicea un tip la TV că undeva pe la începutul lunii iulie e posibil ca Metallica să concerteze la București. Suuuuper veste. Dimineață chiar mă batea gândul să ajung la concertul lor din Bulgaria, despre care citeam că se va desfășura undeva prin primăvară sau pe la începutul verii. Ei, acum aud că e posibil să ajungă în România.

Când în iulie 2007 au fost la Viena nu am ajuns și chiar nu știu din ce motive…probabil lipsa timpului. 5 iulie 2007. Dacă nu mă înșel aveam examene în perioada aia. Oricum, mi-a părut rău pentru că eram destul de entuziasmată de idee… Acum însă nici nu se pune problema să ratez așa ceva, fie că se întâmplă în Bulgaria sau în România.

Îmi place Metallica! De ce? Pentru că…nu știu, îmi place muzica lor. Sunt surprinzători. Cum spuneam și altă dată, până acum un an nu am avut contact cu muzica lor și nu pentru că nu aș fi găsit, ci pentru că pur și simplu nu am vrut. În afară de “One”, “Nothing else matters”, “The unforgiven” nu am prea auzit. Când mi-a fost pus la dispoziție Albumul “Master of puppets” m-am îndrăgostit de ei. Apoi am văzut filmul “Some kind of monster”, iar mai apoi mi-am luat toate albumele lor. Geniale!!!!

Acum mă gândesc că un concert al lor nu este de ratat. Mai ales că nu se știe cât vor mai fi pe scenă… E o ocazie ce nu trebuie ratată!

Chiar dacă e cu întârziere, sunt plecat pentru câteva zile (până luni). Să fiţi cuminţi

Doar că e plecat în ţările calde. Altfel nu ar permite cazuri de genul ăsta.

Despina m-a rugat să scriu despre acest caz întrucât o cunoaşte* pe mama copilului, în speranţa că vei putea să renunţi la un pachet de ţigări şi o pizza în oraş pentru un copil nevinovat ce suferă de o boală ce nu o merită nimeni. Dacă simţi că poţi ajuta un copil, dacă vrei să faci nişte părinţi un pic mai fericiţi sau dacă pur şi simplu vrei să arăţi că eşti mai bun decât restul, citeşte blogul lui Bogdan-Andrei şi încearcă să contribui cum poţi. Fie şi printr-o însemnare pe blogul tău, în speranţa că va citi cineva cu inimă şi/sau dare de mână.
* Bogdan-Andrei a fost „grădinar” la grădiniţa unde preda o bună prietenă de-a Despinei.