În tinereţile mele am fost un fan al câtorva trupe de hip-hop din România. Într-o ordine aleatorie, aş putea aminti BUG, La Familia, Il-Egal, RACLA, Paraziţii, etc. Ce este amuzant este că toţi în versuri se laudă că ei nu uită de unde au plecat, că fraţii sunt fraţi, orice s-ar întâmpla, bla bla bla. Exact ca maneliştii, cum bine mi se şopteşte în cap de către un pitic ce încă n-a adormit. Ce este mai amuzant este altceva: ei se laudă chestiile astea ÎNAINTE ca ele să se întâmple.
Cum au început să se învârtă bani mai serioşi în industria asta, adică după 2000 (să fim serioşi, în 97-99 abia le ajungea de-un Cico după ce plăteau toate datoriile), deja treaba se împute: unii se droghează (Marijuana, Sişu, unul de la Ilegal, etc), alţii se ceartă pentru bani (La Familia cu BUG), etc.
Fac pariu că în cazul în care îi pui să asculte piesele mai vechi, toţi vor începe cu scuze:
- stai frate, eram mici, ne credeam mari, vroiam să avem succes;
- da mă, nu înţelegi tu, dar noi atunci eram ca fraţii. Care fraţi?! Eu cu frate-miu abia ne suportăm! Eu n-aş putea face echipă cu un asemenea om… Şi nu, interesul NU poartă fesul;
- ştii, ne-au păcălit la bani. Păi… Parcă spuneai că banii NU sunt importanţi!
Well? Uite d-asta m-am dat încet încet pe Metallica - în urmă cu vreo 5 ani ştiam maxim 5 piese de la ei, dar într-un moment de plictiseală cruntă am făcut rost de câteva albume mai vechi şi am devenit fan - Armin şi alte genuri ce nu instigă la manelizare. Dintre toţi, acum mai ascult Paraziţii cu plăcere, pentru că au un stil diferit de restul. În clipele de nostalgie, ascult şi restul, dar, din fericire, sunt destul de rare 
(Mai mult…)
