În ciuda faptului că în tinerețe consumam frecvent, acum nu mai sunt amator de chipsuri, cred că ciugulesc câteva o dată pe an dacă le nimeresc. Nu mi se face poftă de ele, nu mă dau pe spate, nu…. nimic. Până azi, când mi s-a făcut foame și încă dinainte să intru în bucătărie voiam chipsuri. O poftă d’aia nebună.
Aveam o pungă în cămară de câteva luni, luată pentru un concurs (mai nou nevasta e fan concursuri…) deci … aveam cu ce să-mi satisfac pohta.
Zece minute și o pungă de Lays mai târziu și îmi era la fel de foame ca înainte să intru în bucătărie. Dacă nu și mai foame.
Ceea ce m-a adus la afirmația din titlu: tot mai aud oameni că preferă să molfăie chipsuri să țină loc de masă, dar… de ce? Nu au nimic care ar putea să-ți dea senzația de sațietate, nu sunt suficient de consistente să „umple mațu”, nu nimic.
Plus că te umpli de firimituri, este complet neigienic să le mănânci pe stradă șamd.
Dacă stau să mă gândesc, mai bine o șaorma cinstită decât niște chipsuri cu valoare nutrițională zero.
Ideea e că, nu le mănânci de foame. Prin faptul că ronțăi ceva îți dă senzația că ești satul. Nu funcționează la oricine. Ști e doar instinctul ăla de, mestec, am mâncat. Într-un fel păcălești creierul.
sunt și sărate, îți jenează cerul gurii dacă mănânci multe. Good old sandwich.
Ăăă, mie chiar îmi țin de foame. Cu juma’ de pungă am rezolvat o cină.