Dau o bere (că nu mă doare gura)

Dau o bere (că nu mă doare gura) ©

Așa cum am mai zis pe aici, îmi place să ajut lumea benevol. La modul ore întregi petrecute în încercarea de a da de capăt vreunei probleme, vreunui bug sau alte minuni de genul. Invariabil, orice „sesiune” de ajutor se termină cu – deja clasicul – „mulțumesc, rămân dator”. Eventual se adaugă și un „dau o bere când ne vedem/ajung în Constanța/ajungi în Oradea”, pentru că – nu-i așa? – nu ne doare gura să spunem chestii.

De obicei sunt foarte sedentar, abia ies să iau pâine, darămite să ajung în toate colțurile țării, deci niciodată nu iau de bună partea cu „dau o bere”. Dar uite că se întâmplă să mai ies și din cartier și ajung ba pe acolo, ba pe dincolo și… culmea, în toate orașele mari există cel puțin o persoană cu care aș putea bea o bere și schimba o vorbă.

În ultimele șase luni a trebui să călătoresc ceva mai mult, atât în țară cât și în afară (poate că voi detalia la un moment dat) și, în toate orașele prin care am fost am tot încercat să mă întâlnesc cu oamenii ăștia pe care îi tot ajut. Nu să-mi iau berile (că aș face o burtă și mai mare decât o am acum) ci ca să stăm la un pahar de vorbă.

Surpriză!

Unul era bolnav, unul n-avea bani, unul era foarte ocupat, altul stătea prea departe de Gara de Nord și făcea prea mult pe drum (asta a fost cea mai tare scuză, mai ales că am aflat ulterior că Cișmigiul este la zece minute de mers pe jos de Gară) și tot așa. Bine, nu zic că nu au fost și oameni care au răspuns invitației mele, dar ăștia cu scuzele? Adorabili!

Poate că ai fi tentat să crezi că ăștia care m-au refuzat sunt oameni cu care am vorbit ocazional și na.. nu om avea ce să ne spunem față în față. Dar nu, sunt oameni cu care vorbeam regulat; poate nu chiar în fiecare zi, dar la două-trei zile tot mai schimbam o vorbă.

Acum, ce să zic?  Nu mă aștept nici să sară lumea să îmi ceară autografe; nu sunt nici foarte extrovertit încât să țopăi când întâlnesc oameni noi, dar faptul că n-am putut să obțin zece minute din partea oricăruia dintre cei (câțiva) menționați mai sus m-a făcut să realizez cât de mult contează pentru alții timpul meu.

Ceea ce mă face să iau în considerare taxarea la oră. Pentru prieteni. Frate, frate, dar brânza-i pe bani timpul meu costă. Nu?

7 Comentarii

A.Busuioc a scris

Acum doi ani venise în concediu un fost coleg de muncă şi prieten, mutat la „capitală” cu munca, şi-am zis că mergem la plajă cu încă un coleg de muncă, un tip cu care jucam mai mereu voley. Am stabilit că trecem pe la el să-l luăm de acasă şi mergem. Înainte să plecăm l-am sunat, n-a răspuns. L-am mai sunat o dată, tot n-a răspuns, aşa că am zis ceva de dulce şi-am plecat pe plajă. Între timp l-am mai sunat de câteva ori, aşa, de chestie. Nexam răspuns. După 2 zile m-am întâlnit cu respectivul la muncă şi mi-a zis că … „băi, am plecat la plajă cu vecină-mea şi ce să vezi, mă, mi-am uitat telefonul în portbagaj şi abia aseară l-am găsit”.

Beat that!

Adaugă un comentariurăspuns pentru

Link-urile în context sunt binevenite. Comentariile fără nume/email valid sunt șterse.
PS: Comentariul NU este editabil.

Site-ul blog.iamntz.com utilizează cookie-uri. Continuarea navigării presupune acceptarea lor. Mai multe informații.

windows apple dropbox facebook twitter